“Unde esti?”

Subiectul dezbatut anul acesta este conversatii dintre Dumnezeu si cei de pe pamant. Chiar daca aceste conversatii sunt foarte diferite, momentul cand dezbatem acest dialog nu putea fi mai potrivit. Acum la inceput de an, multi analizeaza “unde sunt”-cu dieta, cu sanatatea, cu greutatea, cu citirea Scripturii, cu studiile, cu obiceiurile, etc. Unii vor lua decizii noi dupa o evaluarea cinstita, intelegand ca au neglijat, fiind lenesi, sau au avut prioritati gresite, sau s-au pacalit pe ei insisi in anul trecut. 

Cand Dumnezeu a hotarat sa aiba o conversatie cu Adam si Eva, El nu avea nevoie sa “ii gaseasca”. El stia unde ei erau in orice moment. Intrebarea pusa de Dumnezeu avea rostul ca ei sa se gaseasca pe ei insisi-nu ca Dumnezeu sa afle unde sunt ei. 

In Geneza 3, gasim relatarea primului pacat care a intrat in lume:

“Femeia a vazut ca pomul era bun de mancat si placut de privit, si ca pomul era de dorit ca sa deschida cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, si a mancat; a dat si barbatului ei, care era langa ea, si barbatul a mancat si el. Atunci li s-au deschis ochii la amandoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin gradina in racoarea zilei: si omul si nevasta lui s-au ascuns de Fata Domnului Dumnezeu printre pomii din gradina. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, si i-a zis: ‘Unde esti?’. El a raspuns: ‘Ti-am auzit glasul in gradina, si mi-a fost frica pentruca eram gol, si m-am ascuns.’” 

Adam si Eva au descoperit, in pacatul lor, ca ei s-au separat de Dumnezeu, nesupunandu-se poruncilor Lui si ca El le cere ca ei sa isi cerceteze inimile intr-un mod necunoscut anterior. Ma intreb ce au simtit primul barbat si prima femeie atunci cand au fost facuti vinovati, greutatea acestui sentiment nemaifiind indurata vreodata. Odata ce au realizat aceasta separare, ei au trebuit sa descopere o noua relatie cu Creatorul si Dumnezeul lor.

Asa ca s-au ascuns. Poate ca daca nu ar fi vazuti, poate ca daca Dumnezeu ar trece pe langa ei si S-ar indeparta, poate ca daca L-ar putea pacali pe Dumnezeu ca ei nu sunt prea aproape, atunci timpul ar trece si totul va fi iertat, sau poate ca vor suferi consecintele mai tarziu. Aceasta gandire poate parea copilareasca si naiva, dar daca intelegem relatia perfecta pe care Adam si Eva o aveau cu Dumnezeu in gradina Edenului si cum pacatul si separarea au stricat aceasta relatie, atunci nu mai este atat de amuzant. Acesta nu este un joc “de-a v-ati ascunselea”; Adam si Eva trebuiau sa ia o decizie foarte importanta, si rezultatul actiunilor lor ar putea avea consecinte devastatoare. Pentru prima oara in vietile lor, ei au fost fortati sa isi cerceteze inimile-motivul actiunilor si a deciziei lor de a-L nesocoti pe Creator.

Cred ca este usor de inteles nevoia lor de a se ascunde dupa un copac sau un tufis. Nu este neobisnuit ca noi sa credem ca putem sa asteptam pana cand aceasta problema dispare sau sa ignoram greselile noastre pana cand lucrurile se vor schimba. Este usor sa gasim scuze pentru slabiciunile noastre, asa cum au facut Adam si Eva, acuzandu-i pe altii pentru neascultarea lor. In Geneza 3:12-13 citim: “Omul a raspuns: ‘Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom si am mancat.’…Femeia a raspuns: ‘Sarpele m-a amagit, si am mancat din pom.’”  Pacatul care nu conduce la pocainta este teribil de indurat. Vina necesita tot atat de mult efort ca si schimbarea-pentru ca noi trebuie sa ne ascundem, sa gasim scuze, sa ignoram, sa ne explicam, si sa ne revoltam in fiecare zi pentru a supune bestia dinauntrul nostru. Adam si Eva sunt un exemplu perfect pentru cat de usor este sa adopti obiceiul de a te ascunde si a de invoca scuze.

Asa ca, acum cand incepem un nou an si Dumnezeu ne intreaba “Unde esti?”, vom depune noi efortul de a ne cerceta inimile in profunzime? Iar odata ce aflam ce este in inima noastra, ce schimbare vom face? Vom fi noi tacuti si ne vom ascunde in placerea pacatului nostru? Vom incerca noi din greu sa ignoram si sa neglijam pacatul care ne separa, bucurandu-ne de rasplata temporara pe acest pamant? Vom gasi noi scuze pentru mandria noastra, pentru lenea, gelozia, si barfa in care suntem implicati, justificand toate motivele pentru care cuvintele si actiunile noastre sunt necesare? Ne vom inchipui noi ca Dumnezeu intelege multele motive pentru care nu putem sa Il slujim? Nu cumva toate aceste scuze sunt, de fapt, locurile in care ne ascundem? Si de ce incercam sa ne ascundem ca si cum Dumnezeu nu ar sti unde suntem? In realitate, unde ne aflam noi? Rugaciunea mea este sa avem un raspuns adecvat la aceste intrebari.

Suntem noi in pasunea Pastorului nostru, unde nu este nici un motiv de a ne ascunde? “Domnul este Pastorul meu: nu voi duce lipsa de nimic. El ma paste in pasuni verzi, si ma duce la ape de odihna; imi invioreaza sufletul, si ma povatuieste pe carari drepte, din pricina Numelui Sau.” Psalmii 12:1-3

In mersul nostru zilnic cu El, ne oferim noi talentele in slujba Lui? “Am auzit glasul Domnului, intreband: ‘Pe cine sa trimet, si cine va merge pentru Noi?’ Eu am raspuns: ‘Iata-ma, trimite-ma!’” Isaia 6:8

Ne vom gasi noi pe calea luminii? “Dar daca umblam in lumina, dupa cum El Insusi este in lumina, avem partasie unii cu altii; si sangele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curateste de orice pacat.” 1 Ioan 1:7

Remuscarea este greutatea pacatului care ne permite sa “avem grija de noi”. Si dupa cum bine stim, chiar si pentru Adam si Eva, ascunderea nu era o optiune reala in prezenta unui Dumnezeu care stie unde esti in orice moment. Cred ca ar trebui sa inchei aceasta scurta discutie cu frumoasele cuvintele ale lui David care dovedesc cat de imposibil este sa ne ascundem de Dumnezeu si cat de important este ca nici macar sa nu incercam.

Psalmul 139 spune: “Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti, stii cand stau jos si cand ma scol, si de departe imi patrunzi gandul. Stii cand umblu si cand ma culc, si cunosti toate caile mele. Caci nu imi ajunge cuvantul pe limba, si Tu, Doamne, il cunosti in totul. Tu ma inconjuri pe dinapoi si pe dinainte, si-Ti pui mana peste mine. O stiinta atat de minunata este mai presus de puterile mele: este prea inalta ca s-o pot cuprinde…Cerceteaza-ma, Dumnezeule, si cunoaste-mi inima! Incearca-ma, si cunoaste-mi gandurile! Vezi daca sunt pe o cale rea, si du-ma pe calea veciniciei!”