Am ales sa lupt
de Millie Harris
Reflectand la acest proiect vast si la partea insignificanta pe care o am eu in a ajuta femei credincioase din toata lumea, faptul cel mai evident a fost cat de necomplicata, dificila si universala este ucenicia noastra. Cu siguranta, eu nu sunt un model de traire in credinta, dar in asta regasim frumusetea harului lui Dumnezeu. Daca credinta mea ar fi fost etalonul de masura, atunci eu, ca si intreaga omenire, am fi fost pierduti. Asa ca m-am lasat la mila lui Dumnezeu si am acceptat provocarea de a-mi pune armature descrisa in Efeseni 6:10-20 ca sa lupt in ostirea Lui.
Aceasta lupta pare diferita, dar totusi, este asematoare pentru noi toti. Decizia pe care o ia fiecare femeie este de a lupta, orice i-ar veni in cale. Niciodata nu stim ce ne va intampina in viata. In tineretea mea nu aveam nici cea mai vaga idee de cum se va desfasura viata mea (desi, in mintea mea, eram sigura ca stiu). Mi-am inceput viata crestina cu mare bucurie si convingere. Parintii mei erau crestini si nu mi se parea deloc greu sa imi pastrez credinta. Totusi, viata are felul ei de a ne schimba planurile. Ne zbatem. Oamenii ne dezamagesc. Noi ne dezamagim. Vrem sa renuntam. Societatea ne spune ce ar trebui sa facem. In situatii ca astea trebuie sa ne aducem aminte de Efeseni 6:12. Lupta noastra este impotriva fortelor spirituale ale raului. Satana ne incurajeaza sa ascultam de altii care si-au pierdut credinta: sotul nostru, copiii nostri, parintii nostri, prietenii nostri, societatea in care traim. Odata ne-am luat angajamentul de a lupta pentru Dumnezeu, dar acum suntem obositi si descurajati.
Fiecare dintre noi avem propriile noastre slabiciuni. Slabiciunile mele, sper, nu sunt asemanatoare cu slabiciunile altora. Sotul meu a parasit credinta, iar casatoria mea s-a destramat. As vrea sa pot spune ca niciodata nu m-am gandit sa renunt, ca intotdeauna am avut ochiii atintiti spre Hristos dar, bineinteles, asta nu este adevarul.
Totusi am continuat sa cred. STIAM ca inca mai cred. Efeseni 6:16 spune: “luati scutul credintei cu care veti putea stinge toate sagetile arzatoare ale celui rau”. Cand pare ca totul este piedut, trebuie sa ne amintim de lupta pe care am inceput-o si de ceea ce credem.
Cu toate astea, pierderea sotului meu nu a fost lupta spirituala cea mai dificila. Pentru mine, cea mai grea incercare a fost pierderea spirituala a copilului meu. Nu cred ca sunt singura persoana care ma confront cu aceasta situatie. Hristos a zis, in Matei 10:35 ca a venit sa desparta pe fiica de mama sa. Daca ne-am luat crucea si ne-am incins mijlocul cu adevarul (Efeseni 6:14), relatia noastra cu cei ce au ales lumea trebuie sa se schimbe. De fapt, Hristos este foarte clar in Matei 10:37, ca daca imi iubesc copilul mai mult decat pe El, atunci nu sunt vrednica de El. In versetul 38, El continua aceasta idee: “cine nu isi ia crucea lui, si nu vine dupa Mine, nu este vrednic de Mine.”
Este interesant si, cu siguranta, nu intamplator ca relatiile mentionate de Hristos sunt intre parinti si copii. Aceastea sunt relatiile care ne formeaza caracterul. Sunt primele relatii semnificative pe care le avem. Cand era copil, parintii mei au imprimat in mine invataturi despre lume si Dumnezeu, fie pozitive sau negative. Acum ca sunt parinte, datoria mea este sa imi cresc copilul in mustrarea si invatatura Domnului. Ca mama, mi-am petrecut intreaga viata iubind, sfatuind si incurajand acest copil cu care am fost binecuvantata. Astfel, cand acest copil respinge invatatura mea si pe Dumnezeul meu, inima mea este franta. Aceasta respingere devine crucea mea. Acest copil care incearca sa ma convinga ca are dreptate, pastreaza o parte din inima mea. Intrebarea devine: dragostea pentru acest copil ocupa o parte mai mare in inima mea decat dragostea pentru Isus Hristos? Aceasta intrebare se aplica fiecareia dintre noi. Atat de multi parinti sunt indepartati de la credinta de proprii lor copii. Ei nu pot sa conceapa ca un copil poate fi condamnat de Dumnezeu. Devine mai usor sa accepte “invatatura” copilului pentru a mentine legatura de familie. Din pacate, sfarsitul nu este niciodata fericit. Problema este ca adevarul ramane acelasi, oricat ne-am schimba noi. Ne luam noi crucea atata vreme cat totul decurge bine? Ramanem noi in adevar numai ca sa mentinem legaturile familiale? Suntem noi credinciosi numai pentru ca parintii nostri sunt credinciosi? Ma rog din toata inima sa nu fie adevarat.
Cand ne luam crucea ca sa Il urmam pe Isus, ne inscriem in oastea Sa. Nu putem sa lasam nimic si pe nimeni sa ne distraga atentia de la scopul nostru final. Noi slujim ca oastasi impreuna. Trebuie sa muncim din greu ca sa ne intarim si ne zidim unii pe altii atata vreme cat il reprezentam pe Hristos pe acest pamant. Este usor sa ne uitam la surorile din jurul nostru si sa avem impresia ca problemele lor sunt neobisnuite. Intr-o anumita masura asta este adevarat. Experientele mele de viata sunt diferite de cele ale surorilor mele, iar experientele lor sunt diferite de ale mele. Totusi, incercarile noastre sunt comune intregii omeniri. Fiecare dintre noi, la un moment sau altul ne-am dedicat viata lui Hristos. Fiecare dintre noi trecem prin incercari care ne testeaza aceasta dedicare. Crucea voastra poate ca este sau poate ca nu este asemanatoare cu crucea mea, nu am cum sa stiu. Ceea ce stiu, insa, este ca fiecare din crucile noastre sunt foarte reale. Noi suntem implicate intr-o lupta spirituala pe care am ales-o. Il slujim pe Domnul nostru. Nu trebuie sa permitem nici unui lucru trecator, lumesc (inclusiv proprii nostri copii) sa ne diminueze angajamentul pe care l-am luat.
De multe ori in viata nu stiu unde sa imi indrept pasii, dar nu este alt loc mai sigur decat in Hristos. De multe ori, m-am gandit la raspunsul dat de Petru lui Isus in Ioan 6:68. Multi ucenici L-au parasit pe Isus si El i-a intrebat pe cei doisprezece daca si ei il vor parasi. Cuvintele lui Petru sunt atat de puternice si convingatoare: “Doamne, la cine sa ne ducem? Tu ai cuvintele vietii vesnice.”