Coiful mantuirii

Pe masura ce apostolul Pavel continua sa enumere piesele armaturii noatre spirituale, este evident ca el este foarte familiar cu echipamentul militar al unui soldat roman. Atunci cand scrie scrisoarea catre biserica din Efes, el este sub supraveghere militara in Roma, si in grija soldatilor romani.

Imi inchipui ca ei nu purtau uniforma militara…cu siguranta, Pavel nu era considerat a fi periculos pentru nimeni. Totusi, ar fi avut ocazia sa ii vada complet echipati in diferite situatii, nu numai in Roma, dar mai sigur in Tarsus, de unde provenea si care era sub ocupatie romana. 

Coifurile purtate de soldatii romani aveau multe roluri. Evident, scopul principal al unui coif era de a proteja capul de leziuni care ar fi provocat moartea. In plus, modelul coifului era folosit pentru identificare  in focul luptei. Un soldat roman se diferentia clar de inamic.

Este interesant ca mantuirea este ceva ce purtam pe cap…mantuirea este cea care ne protejeaza de o lovitura mortala, spirituala. Un soldat roman nu ar fi mers niciodata in lupta fara coiful sau pe cap; acest lucru ar fi fost nesabuit.  Si totusi, multi oameni isi traiesc viata nesiguri de singurul lucru care ii poate scapa de la o moarte sigura-mantuirea. Noi stim ca nu putem sa ne castigam mantuirea. Nu avem nici o modalitate de a o dobandi, este un dar oferit de Dumnezeu celor care doresc sa o primeasca. A o primi inseamna ca intelegem ca fara ea, noi suntem deja morti. 

Imi imaginez ca fiecare dintre noi, la un moment sau altul, am fost nesiguri de mantuirea noastra. Nu ma indoiesc de promisiunea lui Dumnezeu, ma indoiesc de mine. Imi este greu sa cred ca as putea fi atat de buna incat sa merit mila lui Dumnezeu-nu cand gresesc atat de rau si atat de des!

Nu stiu care este experienta voastra, dar eu am avut zile atat de dificile incat ma intrebam “Se merita tot efortul asta?”. Cateodata ma simt atat de indepartata si atat de nevrednica, incat nu inteleg de ce Dumnezeu isi pierde vremea cu mine.Cu siguranta, asta este o alta tactica pe care satana o foloseste ca sa ne indeparteze de Dumnezeu. Daca mantuirea este pe capul meu-daca asta este in mintea mea, atunci acea indoiala de sine (care provine din gandirea ca niciodata nu voi fi “suficient de buna”), va fi inabusita de increderea in Dumnezeu si in abilitatea si dorinta lui de a ma salva pana si pe mine. 

Fara mantuirea lui Dumnezeu pe capul meu, nu am nici cea mai mica sansa de a castiga. Si orice lovitura primita din partea inamicului in zona capului, va fi fatala. Daca credinta mea nu este un scut in jurul meu, atunci nu am coiful mantuirii pe cap. Daca nu avem mijlocul incins cu adevarul, atunci nu avem coiful mantuirii lui Dumnezeu pe cap. Daca nu suntem imbracati cu platosa neprihanirii, atunci nu am coiful mantuirii. Daca nu avem picioarele incaltate cu ravna Evangheliei pacii, atunci mantuirea lui Dumnezeu nu se gaseste pe capul nostru. Nu pot sa am coiful mantuirii lui Dumnezeu, pe care El, si nu eu, il pune pe capul meu, daca nu sunt dornica sa ma infasor in adevar, sa imi protejez trupul cu dreptate si credinta, si sa merg la altii cu singurele cuvinte de speranta si pace pe care lumea le va auzi vreodata. 

Daca nu detin adevarul…adevarul despre mine insumi, despre cultura mea, despre Dumnezeu…atunci alt coif se gaseste pe capul meu, si ma identifica ca un soldat apartinind altei armate decat crucii. Daca mi-am pus credinta intr-o idee care este nefolositoare, atunci, ca rezultat, scutul meu nu este o protectie reala. Eu nu stau sub steagul de dragoste al lui Isus. Nu pot sa fiu. Eu sunt parte a unui grup diferit luptand pentru un alt general.

Noi avem tendinta sa consideram toate piesele armaturii separat, dar ele lucreaza impreuna. Noi nu putem sa alegem sa purtam coiful mantuirii lui Dumnezeu si sa traim o viata destrabalata, protejati de un sens fals de credinta. Nu putem sa refuzam sa ne vedem exact asa cum suntem si inca sa credem ca avem mijlocul incins cu adevarul. Ca orice alta armata lumeasca, inrolarea in aceasta armata are un scop precis.

Ne este binecunoscut versetul din Fapte 2:47: “…si Domnul adauga in fiecare zi la numarul lor pe cei ce erau mantuiti”. Dumnezeu a pus coiful mantuirii pe fiecare cap, acceptand noi recruiti , barbati si femei, in imparatia Lui, in armata Lui. Acelasi lucru l-a facut pentru fiecare dintre noi, atunci cand am fost botezati pentru iertarea pacatelor noastre (Fapte 2:38). Daca nu ati fost botezati pentru iertarea pacatelor, atunci nu cred ca purtati coiful mantuirii Sale, si mi-ar face placere sa va spun de ce cred eu asta. Nu este o dogma atasata de acest botez si acest botez nu este o poarta de intrare intr-o anumita denominatiune. Botezul lui Dumnezeu nu te face membru al Bisericii Catolice sau Baptiste sau chiar a unei Biserici a lui Hristos! Tu trebuie sa fi botezat in trupul lui Hristos daca vrei sa te alaturi armatei lui. Orice alta idee de a obtine armatura lui Dumnezeu nu se gaseste in Biblie si astfel, este falsa. 

Oferta lui de mantuire este gratuita, si chemarea Lui pentru noi este una de dragoste si mila, dar exista numai o singura cale de participare in armata Sa. O armata a oricarei tari are reguli si regulamente pentru inscriere si serviciu militar. De ce aceasta armata spirituala ar fi mai prejos? Dumnezeu este cel care da ordinele de lupta soldatilor Sai, si cei care Il urmeaza, Ii asculta vocea si ii urmeaza comenzile, pregatiti pentru lupta. 

Odata ce ni s-a inmanat armatura, coiful Lui ne apara atata vreme cat il tinem pe cap. Eu, personal, am primit niste lovituri spirituale puternice, si am fost ranita in lupta, si aproape ca am pierdut lupta de cateva ori. Am dezertat, am refuzat sa lupt, pur si simplu am parasit campul de batalie, dar multumita bunatatii lui Dumnezeu, cand m-am intors, armatura mea m-a astepta. Generalul meu nu m-a trimis in fata curtii martiale. M-a trimis inapoi la lupta. Cu coiful pe cap…greutatea sabiei, masiva si greoaie la inceput, pana cand cu antrenament si perseverenta, sabia a devenit mai usoara si scutul mai usor de manevrat.

In discutia din Februarie, Elizabeth a mentionat ca armatura nu se schimba si nici lupta nu se schimba…numai soldatul este cel care se schimba. M-am gandit la ceea ce a spus si cred ca are dreptate. Pe masura ce ne maturizam, invatam cum sa folosim armatura intr-un fel mai nou. Chiar daca este indoita si deteriorata in lupta, este aceeasi armatura. 

Asemanator cred, ca de-alungul vietii noastre modul in care lupta se prezinta, se schimba cumva…ispitele si incercarile sunt diferite acum decat erau in tinerete…dar lupta este aceeasi, inca impotriva impulsurilor mele trupesti, incapatanate. 

Totusi, acelasi coif imi protejeaza capul-speranta mantuirii, nu castigata, ci oferita. Imi protejeaza mintea de influenta lumii din jurul meu si aduce pace si intelepciunea de a pune aceasta lupta intr-o perspectiva reala. 

Intr-un final, cand lupta mea se va sfarsi si imi va fi permis sa imi dau jos armatura, rugaciunea mea este ca coiful meu va fi strans pe capul meu, dandu-mi identitatea de soldat al lui Dumnezeu, si ca Generalul meu ma va recunoaste atunci cand ma voi infatisa inaintea Lui.