Cine va merge?

Eu m-am nascut in Tennessee, unul din statele americane. Tennesse este cunoscut ca fiind “Statul Voluntarilor”, un nume primit ca urmare a unui singur eveniment. Presedintele James Madison a facut un apel la cetatenii statului Tennessee sa isi apere vecinul de la sud, regiune cunoscuta ca “Tara de Jos” in timpul Razboiului din 1812 impotriva Marii Britanii. O expeditie a fost pusa sub conducerea generalului Andrew Jackson, care conducea o armata voluntara. Cei ce s-au oferit sa lupte au devenit vestiti pentru victoria lor aparand orasul New Orleans, si astfel Tennessee si-a luat numele de “Statul Voluntarilor”.

Prin definitie, un voluntar este o persoana care implineste sau are dorinta de a implini un serviciu. Definitia nu se opreste aici, continua cu urmatorul detaliu, ca cel care isi ofera serviciile voluntare nu astepta vreo rasplata financiara sau legala.

Sunt multe motive pentru care ne oferim serviciile noastre voluntare. Dragostea pentru copiii nostri ne motiveaza sa devenim voluntari in evenimentele scolii. Grija pentru comunitatile din care facem parte, ne motiveaza sa muncim voluntar in beneficiul cartierelor si oraselor noastre. Ni se pare absolut firesc sa ne sacrificam timpul si energia pentru lucrurile de care ne pasa in vietile noastre. Voluntariatul nu este intotdeauna un act de pur altruism.

Cei din Tennessee s-au oferit cu un devotament nestramutat si o dragoste pentru aceasta natiune noua si nestabilita, stiind ca vietile lor ar putea sa fie pierdute. Ei au gasit o cauza demna de timpul, energia si pasiunea lor. A fost un serviciu voluntar care s-a sfarsit in victorie. Ne-am putea imagina ca si noi am lua aceeasi decizie daca ne-am confrunta cu o situatie similara, si pentru multi dintre noi asta ar fi adevarat. Cu toate astea ne este atat de greu sa ne oferim timpul, energia, pasiunea, devotamentul pentru Imparatia pe care Domnul nostru a intemeiat-o cu propria Lui viata.

Poate ca neglijam acest serviciu voluntar pentru ca nu ne amintim, pentru ca uitam sau mai rau, pentru ca nu cunoastem in profunzime natiunea spirituala pe care o servim, pe care o aparam, pe care o protejam. Sau poate pentru ca slujirea noastra nu se termina cat suntem pe pamant, victoria si rasplata noastra sunt “vizibile” numai atunci cand trupul nostru fizic isi pierde integritatea. Trebuie sa avem sinceritate in inima atunci cand cantam versurile cantecului “Vom munci pana cand Isus va veni”. Din pacate, zelul nostru de munca se diminueaza uneori datorita bolilor, greutatilor, responsabilitatilor lumesti, incercarilor, situatiilor neprevazute si ispitelor care ne afecteaza dorinta de a sluji. Conducatorul nostru nu ne cere in mod obligatoriu sa ne exersam mintile si inimile. Conducatorul nostru nu ne cere sa purtam armatura pregatita de El cu atata credinta.

Ma intreb daca am avea posibilitatea de a intrezari in incaperea in care se afla tronul lui Dumnezeu, care ar fi sarcinile pentru care ne-am oferi sa le implinim? Cativa oameni (Iov, Moise, Ezechiel, Daniel, Ioan) au avut aceasta posibilitate remarcabila de a-L vedea pe Dumnezeu si Cerurile intr-un mod pe care noi nici nu le putem inchipui. In fiecare situatie, ei au cazut in genunchi, au ramas fara cuvinte, ei au fost uimiti, lor le-a fost frica. Dar nici unul nu a parasit prezenta lui Dumnezeu neschimbati, apatici sau mai putin interesati de a-L cunoaste in profunzime. Este remarcabil raspunsul lui Isaia atunci cand el este chemat la o slujba foarte dificila si nesigura-atunci cand se gaseste in prezenta Domnului si a serafimului Sau. El se gaseste inaintea unui scaun de domnie foarte inalt, si poalele mantiei Lui umpleau Templul, usiorii usii se zguduiau de glasul care rasuna. Isaia, stiind ca nu este vrednic sau pregatit, nu poate decat sa remarce natura lui nepotrivita atunci cand se gaseste in prezenta acestui Imparat.

Cu toate astea, Domnul ii vede puterea nestiuta de Isaia; el este mai mult decat capabil sa indure nedreptatea, sa depaseasca imperfectiunile, obstacolele si reticentele. Cu har si iertare, cu curatie oferita atunci cand serafimul ii atinge buzele, acest suflet fara mare importanta, este pregatit sa se ofere in orice slujba este necesar.

Isaia 6:1-8: “In anul mortii imparatului Ozia, am vazut pe Domnul sezand pe un scaun de domnie foarte inalt, si poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stateau deasupra Lui, si fiecare avea sase aripi; cu doua isi acopereau fata, cu doua isi acopereau picioarele, si cu doua zburau. Strigau unul la altul, si ziceau: ‘Sfant, sfant, sfant este Domnul ostirilor! Tot pamantul este plin de marirea Lui’! Si se zguduiau usiorii usii de glasul care rasuna, si casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: ‘Vai de mine! Sunt pierdut, caci sunt un om cu buze necurate, locuiesc in mijlocul unui popor tot cu buze necurate, si am vazut cu ochiii mei pe Imparatul, Domnul ostirilor!’. Dar unul dintre serafimi a zburat spre mine cu un carbune aprins in mana, pe care il luase cu clestele de pe altar. Mi-a atins gura cu el, si a zis: ‘Iata, atingandu-se carbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este indepartata si pacatul tau este ispasit!’. Am auzit glasul Domnului, intreband: ‘Pe cine sa trimet, si cine va merge pentru Noi?’ Eu am raspuns: ‘Iata-ma, trimete-ma!’”.

Isaia se ofera imediat. Avand posibilitatea de a fi, chiar si pentru un moment, in prezenta lui Dumnezeu, impune un singur raspuns. Contemplarea slavei dumnezeiesti, il determina pe Isaia sa isi petreaca toate zilele lui pamantesti in devotament neclintit si in slujba celui care sedea pe tron.

Chemarea lui Isaia nu a fost similara cu aceea a voluntarilor din Tennessee, care s-au luptat si au sarbatorit victoria luptei lor intr-o perioada de trei ani. Slujirea lui Isaia a durat intreaga lui viata, pana cand trupul lui pamantesc a incetat sa mai existe. Stradaniile lui au fost nerespectate, neascultate, neraspandite si uitate de aproape toata lumea pe acest pamant. Dar ochiii lui au vazut slava; el a fost “pierdut” cand s-a confruntat cu maretia si stralucirea slavei. Chemarea lui de a sluji lui Dumnezeu a palit in comparatie cu tot ceea ce a vazut. 

Ce stim noi? Intelegem noi cat suntem de necurati fara slava Lui care ne ofera curatire? Ce vedem noi? Cand ne uitam la ceruri vedem noi cu ochiii nostri si auzim cu urechile noastre ostirile ceresti  cantand “Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”? Vedem noi fapturi vii aducand slava, cinste si multumiri Celui ce sade pe scaunul de domnie? (Apocalipsa 4:8-9). Avand aceasta imagine in minte, suntem noi pregatiti sa strigam “Iata-ma! Trimete-ma”?

Apostolul Pavel ne spune ca datorita faptului ca ni s-a oferit o frantura din intelepciunea si cunostinta lui Dumnezeu, suntem datori sa ne oferim trupurile ca jertfe vii, sfinte si placute lui Dumnezeu (Romani 12:1). Slujirea noastra nu va fi usoara, precum Pavel le aminteste sfintilor din Galatia atunci cand era in mijlocul lor, intarindu-i si incurajandu-i. In Faptele Apostolilor, capitolul 14, le aminteste ca “in Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri”. Cu toate astea, chemarea “a deschis Neamurilor usa credintei”. 

Cu ce se aseamana credinta noastra? Pentru ca noi nu traim in aceeasi perioada sau locatie ca Isaia, Pavel sau sfintii din Galatia, credinta noastra poate parea diferita. Dar nu acesta este adevarul. Eforturile noastre voluntare apar asemanatoare cu ale lor, in prezenta lui Dumnezeu, in prezenta Domnului nostru Isus Hristos, in prezenta ostirilor ceresti care ne aclama. Trimite-ma sa ii ajut pe altii, trimite-ma sa ii incurajez pe altii, trimite-ma sa ii alin pe altii, trimite-ma sa ii invat pe altii. Permite-mi sa invat mai mult despre cuvantul Tau, permite-mi sa acumulez mai multa intelepciune, permite-mi sa port armatura si sa merg la lupta, permite-mi sa fiu o lumina pe varful muntelui, permite-mi sa imi jerfesc dorintele mele egoiste. Pentru ca stiu despre existenta Tronului, stiu promisiunile facute, stiu ca Cerurile ma asteapta, stiu ca Pastorul ma conduce, stiu ca totul este adevarat. Iata-ma! Trimete-me!