Vorbind si traind cu indrazneala

In Proverbe 28:1, inteleptul ne spune ca “Cel rau fuge fara sa fie urmarit, dar cel neprihanit indrazneste ca un leu tanar.”

Acest verset initiaza o conversatie despre diferentele psihologice dintre o persoana ticaloasa si una neprihanita, si aceasta conversatie pare importanta acum cand ne apropiem de sfarsitul discutiei noastre despre armatura lui Dumnezeu.

Parasirea campului de lupta este un act suprem de lasitate. Ca soldati ai lui Hristos, armatura noastra ne ofera protectia perfecta ca sa putem ramane in lupta si, intr-un final, sa vorbim cu indrazneala altora, pentru a-i convinge sa fie de partea lui Dumnezeu. Noua ni s-a incredintat adevarul, mesajul pacii si cuvantul. Si ni s-a oferit credinta, mantuirea si dreptatea lui Dumnezeu. Ce altceva am mai dori?

Una dintre povestirile mele favorite din copilarie este cea a lui Sadrac, Misac and Abed-Nego, din Daniel capitolul 3. Acesti barbati sunt confruntati cu o decizie importanta. Imi inchipui ca povestirea ne este cunoscuta tuturor. Nebucadnetar a ridicat o statuie imensa si i-a invitat pe totii carmuitorii, dregatorii, ingrijitorii din acea regiune si din provinciile alaturate sa vina la dedicare. Cum era de asteptat muzica era prezenta la acest eveniment, si celor prezenti li s-a spus ca atunci cand se aude muzica trebuie sa se arunce cu fata la pamant si sa se inchine chipului de aur. Pedeapsa pentru neascultare este anuntata, de asemenea – aruncarea in mijlocul unui “cuptor aprins”.

Totul a decurs in concordanta cu planul imparatului pana cand unii dregatori babilonieni, plini de gelozie, au remarcat ca trei barbati iudei care aveau o pozitie de conducere asupra lor, nu se supuneau poruncii. 

Cei trei au fost adusi in prezenta imparatului si li s-a dat alegerea de a se inchina sau de a arde. Imparatul chiar a adaugat “…si care este dumnezeul acela, care va va scoate din mana mea?”

Curajul raspunsului lor este uimitor prin increderea si simplicitatea lui. Chemandu-l pe imparat pe nume, cei trei tineri ii spun ca nu este necesar sa ii ofere un raspuns. Curajul raspunsului lor nu diminueaza stapanirea de sine. Ei nu au nevoie sa mediteze la raspunsul potrivit. Nu este nici o indoiala ce este mai important: un decret al imparatului sau o porunca a lui Dumnezeu. Ei ii spun lui Nebucadnetar ca Dumnezeul caruia ii servesc este absolut capabil sa ii scoata din cuptorul aprins si din mana imparatului.

Dar ei continua sa ii spuna ca daca Dumnezeu alege sa nu ii scoata din foc, ei tot nu se vor inchina idolului. Amenintarea cu moartea nu i-a oprit ca sa vorbeasca cu tarie: nu i-a oprit sa aiba incredere in Dumnezeu. Ei stiau ca Dumnezeu ii putea proteja de foc, dar ei nu aveau garantia ca El o va face. 

Cu totii stim sfarsitul povestii. In mania lui, imparatul a poruncit ca cuptorul sa fie incins de sapte ori mai mult decat de obicei; era atat de fierbinte incat flacara i-a ucis pe soldatii care i-au aruncat in cuptor.  Si totusi, cu mana lui Dumnzeu, printr-o interventie divina, Sadrac, Misac si Abed-Nego, au iesit din cuptor nu numai neatinsi de flacari, dar hainele ramasesera neschimbate si nici macar miros de foc nu se prinsese de ei. 

Rezultatul este ca Nebucadnetar binecuvanteaza pe Dumnezeul acestor barbati – Dumnezeul lui Israel. El recunoaste credinta acestor tineri si cum Dumnezeul lor era deasupra altor dumnezei. Concluzia lui a fost ca “nu este nici un alt dumnezeu, care sa poata izbavi ca El”.

Actele de curaj ale acestor tineri au vorbit cu mai mult indrazneala si cu mai multa tarie decat cuvintele lor. 

Ceea ce vreau eu sa scot in evidenta este ca desi ni se cere sa vorbim cu indrazneala cuvantul lui Dumnezeu, trebuie sa avem grija ca vietile si cuvintele noastre sa nu fie in contradictie.  Pe masura ce m-am maturizat, definitia a ceea ce insemna sa vorbesti cu tarie s-a schimbat. In tinerete am crezut ca a vorbi cu indrazneala inseamna sa vorbesti tare si cu putere… poate mai degraba impertinent decat curajos. Totodata, am crezut ca “a vorbi” se refera numai la comunicarea verbala. Cu timpul, mi se pare ca indrazneala este mult mai tacuta decat mi-am imaginat si ca vorbirea nu se limiteaza doar la cuvinte.

Acesti tineri iudei in captivitatea babiloniana au vorbit cu indrazneala si nu cu agresiune atunci cand s-au adresat imparatului. Ei nu se cearta cu imparatul. Ei vorbesc clar si cu convingere si nu isi impun propria lor vointa. Ei nu se tocmesc cu vietile lor. Decizia lor este deja luata, si actiunile lor reflecta cuvintele lor. Ei stiu cine este Dumnezeu si ca El este capabil sa ii salveze chiar daca El decide sa nu o faca – astfel, cuvintele si actiunile lor reflecta aceeasi gandire. 

Fiecare viata este traita ca si cum ceva este adevarat. Aceasta este cazul fiecarei persoane de pe aceasta planeta. Care este adevarul pe care vietile noastre il reflecta? Vorbesc vietile noastre cu curaj despre evanghelia lui Hristos? Majoritatea dintre noi avem curaj cand comunicam, dar trasmitem noi acelasi mesaj prin comportamentul nostru? Reflecta viata mea faptul ca eu sunt un ambassador al lui Hristos? 

Mi se rupe inima, dar trebuie sa recunosc ca viata mea nu reflecta acest lucru uneori. Imi este rusine si nu sunt mandra de acest fapt, dar acesta este adevarul adevarat. 

Unul dintre lucrurile pe care le pomenesc tinerilor cu care ma intalnesc este ca nu este deloc complicat sa recunosti calitatea oamenilor. Tot ceea ce trebuie sa faci este sa ii observi. Poti sa asculti la cuvintele lor, dar ca majoritatea persoanelor, crestine sau necrestine, cuvintele sunt doar cuvinte. Poti spune orice doresti, dar cand dai de greu, cum vei reactiona?

Este important sa luam in consideratie acest lucru, pentru ca si comportamentul vorbeste cu tarie. De fapt, cred ca vorbeste chiar mai tare pentru ca reflecta adevarul a ceea ce suntem. 

Trebuie sa acordam atentie predicii pe care o propovaduim cu vietile noastre zilnice. Vorbim cu tarie cand parasim o incapere in care se barfeste si vorbim cu tarie cand alegem sa mergem la o slujba de inchinare in locul unui meci de fotbal. Vorbim cu tarie in momentele in care credem ca nimeni nu ne priveste, atunci cand slujim altora fara a ne felicita pe noi insine, fara a ne lauda de munca depusa sau a ne plange de sacrificiul facut. 

Tatal vede, si in opinia mea, altii “aud” cum vietile noastre vorbesc despre tainele evangheliei lui Hristos. Si in acele momente sunt cu adevarat lumini in lume, sarea pamantului si ambasadori, impreuna cu Pavel si Sadrac, Misac and Abed-Nego, aratand lumii cine este Dumnezeul Atotputernic prin detaliile vietilor noastre.