Vorbind cu indrazneala

De Paula Walker

“Rugati-va si pentru mine ca, oridecateori imi deschid gura, sa mi se dea cuvant, ca sa fac cunoscut cu indrazneala taina Evangheliei.” (Efeseni 6:19)

A vorbi cu indrazneala nu necesita o voce puternica sau grava. Acest act poate fi implinit printr-o vorbire blanda, intr-un loc public sau privat. Curajul de a vorbi cu indrazneala poate fi provocat in noi atunci cand vedem ca cineva este tratat intr-un mod nerespectuos sau cand noi insine ne simtim amenintati. Nu stiu cum sunteti voi, dar firea mea nu este prea indrazneata, nu sunt tipul de conducator, dar pot fi incurajata sa devin acea persoana.

Imi amintesc cum mama mea avea curajul de a-si apara copiii atunci cand unul dintre noi era agresat in cartierul in care locuiam. Nu am mers niciodata cu ea atunci cand iesea din casa sa confrunte problema sau persoana-problema, dar vazand expresia de pe fata ei, imi inchipui ca a rezolvat orice situatie. 

Cand Pavel le cere efesenilor sa se roage pentru curajul lui, este pentru ca se afla intr-o situatie dificila. El era deja in inchisoare, si judecatorii puteau sa ii faca viata si mai dificila. Ei tineau viata si moartea lui in mainile lor. El trebuia sa fie curajos, orice s-ar fi intamplat. 

In Daniel 3:17, Sadrac, Mesac si Abed-Nego, fiind avertizati de imparatul Nebucadnetar ca trebuie sa se arunce cu fata la pamant si sa se inchine statuii de aur, atunci cand se aude muzica sau vor fi aruncati in cuptorul de foc, au raspuns intrebarii imparatului: “Si care este dumnezeul acela care va va scoate din mana mea?”, astfel: “Noi nu avem nevoie sa iti raspundem la cele de mai sus. Iata, Dumnezeul nostru caruia ii slujim, poate sa ne scoata din cuptorul aprins, si ne va scoate din mana ta imparate.”

In Marcu 15:43, ni se spune ca “a venit Iosif din Arimatea, un sfetnic de vaza al soborului, care si el astepta Imparatia lui Dumnezeu. El a indraznit sa se duca la Pilat ca sa ceara trupul lui Isus.” El a riscat pozitia lui sociala, influenta si respectul oamenilor lui.

Asemanator, in Fapte 4:13, Luca ne descrie reactia multimii la cuvantarea ucenicilor in Ziua Cincizecimii: “Cand au vazut ei indrazneala lui Petru si a lui Ioan, s-au mirat, intrucat stiau ca erau oameni necarturari si de rand, si au priceput ca fusesera cu Isus.” Cand li s-a porunci sa nu mai vorbeasca despre Isus, Petru si Ioan au raspuns, “Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi decat de Dumnezeu; caci noi nu putem sa nu vorbim despre ce am vazut si auzit.” 

Sadrac, Mesac si Abed-Nego si-au riscat vietile atunci cand au raspuns cu indrazneala intrebarii imparatului. Ei au refuzat sa se inchine. Oricare ar fi fost consecinta. 

Iosif din Arimatea a cerut trupul lui Isus. Oricare ar fi fost consecinta. 

Petru si Ioan au riscat ca sa fie mai mult persecutati si pusi in inchisoare, dar au declarat ca trebuie sa impartaseasca ceea ce au auzit si vazut. Oricare ar fi fost consecinta. 

Aceasta indrazneala nu este limitata doar la barbati. 

Estera si-a riscat viata ca sa isi salveze neamul ei “Du-te, strange pe toti Iudeii care se afla in Susa, si postiti pentru mine fara sa mancati nici sa beti, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Si eu voi posti odata cu slujnicele mele; apoi voi intra la imparat, in ciuda legii; si daca va fi sa pier, voi pieri!” (Estera 4:16). Ea ar fi putut sa isi piarda viata, dar totusi va merge. Oricare ar fi fost consecinta. 

In 1 Samuel 25, Abigail l-a oprit pe David inainte ca el sa poate sa ii distruga familia. Cu indrazneala, si umilinta totusi, a luat asupra ei sarcina de a face pace. Ea si-a salvat familia, l-a oprit pe David de a varsa sange fara cauza, si, fara sa isi dea seama, si-a asigurat propriul ei viitor. Si-a riscat viata. Oricare ar fi fost consecinta. 

Ce ne motiveaza sa vorbim cu indrazneala? Asemanator cu mama mea, si eu sunt dornica sa imi protejez si apar familia. Eu pot sa accept mult, dar la un anumit moment trebuie sa imi ridic vocea in apararea celor pe care ii iubesc. Cand unitatea bisericii este amenintata de barfa si defaimare, eu trebuie sa imi ridic vocea in apararea familiei lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu Insusi este batjocorit de necredinciosi, trebuie sa vorbesc. Cand scolile incearca sa imi indoctrineze copiii cu standarde lumesti, eu trebuie sa vorbesc si sa actionez-oricare ar fi consecinta. Am putea crede ca tacerea este de aur, dar tacerea nu este cutezatoare. A vorbi cu tarie, a lua o atitudine, a ne ruga cu pasiune necesita curaj.

Daca poporul lui Dumnezeu nu este dornic sa faca acest lucru, atunci cine il va face? Care este pericolul la care ne supunem noi? Noi nu suntem amenintati ca Sadrac, Nicodim, Estera, asa este? Suntem noi in pericol de a ne pierde mijloacele de trai, vietile celor dragi noua, chiar vietile noastre? Probabil ca nu.

Eu sunt femeia mai in varsta din Tit 2 careia I se spune “sa invete pe altii ce este bine”. Si asta este ceea ce este bine – “Tacerea isi are vremea ei, si vorbirea isi are vremea ei” (Eclesiastul 3:7). Intelepciune ce vine cu varsta si experienta ar trebui sa ne ajute sa stim cand trebuie sa lasam de la noi si cand trebuie sa vorbim cu indrazneala.

Dar trebuie sa pastrez in minte ca atunci cand vorbesc cu cutezanta, nu pot sa ignor sfatul din Proverbe 15:1, “Un raspuns bland potoleste mania” sau versetul 1 Petru 3:4 care imi spune ca un duh bland si linistit poate cuceri pe cineva care nu ii slujeste lui Dumnezeu.

Impreuna cu sotul meu am mers la un magazin foarte aglomerat intr-o sambata dupa-amiaza. Cand am tras masina in parcare, am vazut doi barbati in apropierea cladirii. Pareau ca incearca sa se ajute unul pe altul, tinandu-se de mana, si unul cu capul aplecat. Am tras concluzia ca ei se rugau. Sotul meu a oprit masina in fata magazinului ca sa pot sa incep cumparaturile cat timp el parca masina. Imediat cum am intrat in magazin, am observat cateva femei cu niste pamflete in maini, mergand de la persoana la persoana, incercand sa initieze o conversatie cu oamenii care intrau inauntru. Am auzit suficient ca sa imi dau seama ca incercau sa propovaduiasca evanghelia. Le-am intrebat de unde vin si am avut o scurta discutie spirituala. Le-am spus ca eram in cursul scrierii acestui articol despre vorbirea cu indrazneala, iar reactia lor a fost de a se ruga pentru mine pe loc. Una dintre femei si-a ridicat o mana in sus, si cu cealalta mi-a atins umarul, in timp ce se ruga cu voce tare ca Dumnezeu sa imi dea curajul de a vorbi in numele Lui. Coincidenta? Providenta? Nu stiu. Eu nu sunt de acord cu invataturile lor, dar in acea zi, ele mi-au fost exemplu de ce insemna sa vorbesti cu indrazneala in numele lui Isus.

Eu nu as face ceea ce ele faceau, dar asta nu inseamna ca nu voi avea ocazii de a mentiona numele lui Isus cu cutezanta, chiar cu riscul de a fi evitata, dispretuita, criticata sau batjocorita.

Ca si Pavel, ma rog ca sa mi se dea cuvintele potrivite de a propovadui cu indrazneala taina evangheliei. Oricare ar fi consecinta.